Florenţa este un oraş exemplar pentru ceea ce reprezintă turismul cultural, ceea ce, pe de altă parte, nu înseamnă că această ramură particulară acoperă întreaga specificitate a activităţii turistice din capitala Toscanei (a vorbi despre turismul de shopping în Florenţa are la fel de mult sens ca a vorbi despre turismul cultural). Oricum, nici un oraş şi nici o ţară nu ar putea să atingă astfel de culmi ale turismului cultural fără a beneficia de o consistentă moştenire istorică, ceea ce este valabil mai ales cu privire la Florenţa. Într-adevăr, tocmai prin forţa monumentalului său trecut istoric Florenţa copleşeşte, din punct de vedere turistic, în primul rând, un trecut ale cărui circumstanţe, tulburate sau fericite, au determinat ca Florenţa să moştenească un uriaş capital artistic şi cultural reflectat atât în cele mai preţuite obiective turistice, cât şi în felul în care oraşul însuşi înţelege să aprecieze şi să păstreze viu spiritul acestui patrimoniu cultural.

Firenze Italia

Mileniul dintre origini şi Epoca de Aur

Traseul istoric al Florenţei nu demarează necesar în mod grandios. Oraşul, în schimb, a fost întemeiat de marele Iuliu Cezar în 59 îH sub numele de Florentia, în scopuri legate de armată, mai precis, ca loc în care veteranii armatei romane să se retragă după ce au fost în serviciul marelui împărat. Timp de aproape un mileniu, oraşul a oscilat între perioade de prosperitate datorită înfloritoarei activităţi comerciale şi perioade de anonimat politic, un interval jalonat de aspra dominaţie a goţilor şi a bizantinilor, precum şi de constantele conflicte dintre aceste două forţe, conflicte ce au transformat Florenţa într-un autentic teatru de lupte, ceea ce a prejudiciat grav evoluţia oraşului din punct de vedere demografic, cultural, economic şi politic. Şi lombarzii şi-au avut partea lor de dominaţie asupra Florenţei, moment în care oraşul a trecut printr-o mare criză, fiind înstrăinat de principalele artere comerciale ale peninsulei, ceea ce a dus la decăderea importanţei economice şi politice a Florenţei. Ulterior, intervalul a fost marcat de rivalitatea Florenţei faţă de omoloagele sale toscane, în principiu Lucca (prima capitală a Ducatului Toscanei sub domnia lombarzilor şi a Imperiului Carolingian) şi Pisa. În cursul primului mileniu de existenţă, Florenţa a cunoscut şi sosirea creştinismului care a devenit rapid o instituţie respectată, având în vedere că primele situri creştine atestate se referă la Biserica San Lorenzo (consacrată în 393) şi la Biserica Santa Felicita (construită undeva între secolul al IV-lea şi secolul al V-lea). Mândria statutului politic al Florenţei începe să fie alimentată în jurul anului 1000 dH când dinastia Margrave, prin reprezentantul său, Hugo, alege ca Florenţa, în locul oraşului Lucca, să fie sediul de guvernare, transformând Florenţa într-o forţă de temut în Toscana.

Florenta, Din Evul mediu până în Renaştere

Forţa politică a nou redescoperitei Florenţe a fost în mare parte consolidată de semnificaţia religioasă din ce în ce mai mare a oraşului, cu un conciliu găzduit de Florenţa în 1055. De asemenea, destule stabilimente religioase au fost restaurate. Următoarele două secole cu cunoscut o mai precisă organizare a societăţii florentine divizate în nobili, comercianţi şi cavaleri, comercianţii fiind cei cărora oraşul datora mare parte din progresul şi creşterea sa. Perioada a fost şi momentul în care apare prima Comună a Florenţei, şi în care este executată construirea celor mai multe dintre podurile notabile ale oraşului, ca urmare a expansiunii geografice a oraşului anterior mărginit de râul Arno (iar acum înghiţit de o Florenţă ce cunoştea o dezvoltare dezlănţuită). Începutul secolului al XIII-lea a fost martorul apariţiei antagonismelor dintre Guelfi şi Ghibelini, un antagonism care a separat poporul florentin în două părţi conflictuale. Conflictul a avut un traseu sinuos, având în vedere implicarea papalităţii şi ascensiunea a două alte categorii socio-politice, Magnati şi Popoli. Esenţial este că în ciuda conflictelor interne, Florenţa a reuşit să se afirme în Europa prin impunerea etalonului florinului de argint şi de aur şi care dicta, în fapt, valoarea monetară a celorlalte monede din Europa. Ca marcă a turbulenţelor interne ale Florenţei, trebuie notat că Dante însuşi a fost exilat ca urmare a faptului că s-a implicat în conflictul dintre Guelfi şi Ghibelini. Ideea este că toate aceste împrejurări au dus la constituirea unei platforme solide pentru viitoarea dezvoltare culturală în genere cunoscută sub numele de Renaştere, platformă care în esenţa sa nu a fost atinsă de marea plagă ce a măturat Europa în cursul secolului al XIV-lea.

Statua del David a Firenze

Florenta, Din Renaştere până în secolul al XX-lea

Printre altele, Florenţa a fost supranumită Leagănul renaşterii, un nume ocazional dar nu în mod necesar nejustificat, contestat de istorici avizaţi. În ciuda unor astfel de eventuale infirmări, Florenţa şi-a câştigat dreptul de a fi considerată un autentic vârf de lance în viaţa culturală începând cu secolul al XV-lea. Ceea ce este caracteristic Renaşterii florentine este întoarcerea la şi animarea vechilor valori greceşti şi cultul proeminent pentru poziţia privilegiată a omului în univers (o doctrină sugestiv numită Umanism). Însă pe lângă eşafodajul conceptual al mişcării, Renaşterea florentină a cunoscut materializarea principiilor sale teoretice într-o abundenţă de capodopere ulterior lăsate moştenire oraşului sub forma celui mai splendid patrimoniu cultural şi artistic. Familia Medici poate fi cu îndreptăţire considerată principalul catalizator al Renaşterii florentine – cu o culme a vocaţiei sale în persoana lui Lorenzo Magnificul, şi în Academia Platonică din Florenţa fondată de Cosimo de Medici – deşi vocaţia de patroni ai artei a fost demonstrată de multe alte familii notabile ale Florenţei, familii care, asemănător familiei de Medici, şi-au permis să sponsorizeze artele şi cultura în general în virtutea averilor lor adunate ca urmare a prosperei activităţi comerciale (şi care, de altfel, a deschis şi perspectiva dominării Florenţei la nivel politic). Cei mai mulţi văd în David al lui Michelangelo (iniţial expus în faţa Palazzo della Signoria, dar acum adăpostit în galeria Academiei de Arte Frumoase din Florenţa) o epitomă a Renaşterii, şi aceştia au, în parte, dreptate, deşi Renaşterea nu se reduce la un singur artist şi nu se limitează la expresia sculpturală. Mişcarea culturală a înrâurit, de asemenea, arhitectura, pictura şi literatura, de exemplu. Se spune că Florenţa a fost un cuib al artiştilor şi al capodoperelor care au înflorit ca urmare a comenzilor primite de la patronii artelor. Brunelleschi, Donatello, Masaccio, Filippi Lippi, Sandro Botticelli, Fra Angelico, Michelozzo, Giuliano da Sangallo, Domenico Ghirlandaio şi, de sigur, Leonardo da Vinci, pentru a pomeni numai câţiva, cu toţii au contribuit, într-o măsură mai mare sau mai mică, la actualul patrimoniu artistic al capitalei Toscanei, proiectând catedrale şi biserici, palate şi loggii, grădini şi fortăreţe, şi înfrumuseţându-le cu fresce, minuni sculpturale, picturi, tapiţerii. Răsturnările politice acele acestei perioade de aproximativ 3 secole pălesc în semnificaţie în comparaţie cu grandoarea culmilor artistice atinse atunci de Florenţa. Căderea familiei de Medici, ascensiunea lui Savonarola şi apariţia controversatului Machiavelli (printre altele, autorul primului tratat despre istoria Florenţei), precum şi întoarcerea familiei de Medici şi stingerea acestei dinastii, dominaţia casei de Lorena şi de Savoia, toate acestea nu au rămas fără consecinţă pentru traseul politic al Florenţei în epoca modernă. Pe de altă parte, punctul culminat al istoriei Florenţei în perioada respectivă este, de departe, reprezentat de Renaştere. Tot din punct de vedere politic, un eveniment major care a marcat istoria Florenţei este momentul în care, ulterior unificării Italiei, oraşul a devenit, chiar şi numai pentru cinci ani (1865-1870) capitala întregii ţări.

Florenta, Din secolul al XX-lea până în prezent

Secolul al XX-lea nu a adus multe Florenţei în termeni de dezvoltare, cu excepţia uriaşei transformări a texturii arhitecturale a oraşului – din ce în ce mai necesară datorită nevoii de adăpost a populaţiei urbane din ce în ce mai numeroase – care, trebuie recunoscut, nu a atins patrimoniul moştenit de Florenţa de la trecutul său glorios. Un moment oarecum straniu pe care Florenţa l-a cunoscut în secolul al XX-lea a fost cruţarea de care Ponte Vecchio şi Coridorul Vasari (cel puţin în parte) au beneficiat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial chipurile din partea lui Hitler care ar fi preţuit reperele respective ca urmare a unei vizite anterioare în Florenţa la invitaţia lui Benito Mussolini. În prezent, Florenţa se remarcă prin grija sa faţă de patrimoniul artistic şi istoric, o atenţie exprimată prin numeroasele lucrări de restaurare acolo unde sunt necesare, şi prin continuarea vechii tradiţii culturale printr-o abundenţă de evenimente şi festivaluri care nu doar reanimă trecutul glorios al capitalei Toscanei, ci duc mai departe tradiţia. În lumina tuturor acestor consideraţii şi prin forţa multor altora nepomenite aici, Florenţa este considerată una dintre destinaţiile turistice de primă mână din lume, ceea ce nu este, nici pe departe, o exagerare.

Sus